Childhood Memories 08

Artwork no. 8 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Cu cât sap mai adânc în interiorul meu după bucăți prețioase de amintiri din copilărie, cu atât îmi este mai clar că în acea perioadă am avut foarte multe fobii, acest lucru nefăcând-o însă să fie mai puțin minunată. Prima pe care căpușorul meu și-o poate aminti, exceptând clasica frică de balaurul de sub pat, este frica paralizantă de faptul că o să îmi crească sânii atunci când o sa fiu mare. La cum îmi amintesc (foarte vag, ce-i drept) că era aranjată mobila în dormitorul nostru din casa părintească aș zice că aveam în jur de 3 ani și cine știe ce discuție auzisem și ce imagini văzusem de ajunsesem să cred că să îți crească sânii este unul dintre cele mai dureroase lucruri care ți se pot întâmpla. Eram pur și simplu terifiată de acest gând. Și de acolo, tot mergând prin diferite etape ale copilăriei mele și trecând prin frica de omizi, frica de lilieci, frica de întuneric, frica de morții înviați, frica de lupii din pădure și așa mai departe, am ajuns la fobia care a și rămas destul de vie până în ziua de azi, și anume cea de broaște râioase. Nu știu ce a declanșat-o și când, dar ce îmi amintesc foarte bine sunt situațiile când eram efectiv atacată de aceste creaturi îngrozitoare. O primă zonă extrem de periculoasă, nu doar din cauza abundenței lor, cât si datorită elementului surpriză, era aleea din curtea bunicii, care mergea de la poartă până la ușa de la intrarea în casă. Bineînțeles că nu erau altceva decât pedeapsa divină pentru faptul că nu ascultam când mă striga bunica de pe drum, și mă întorceam noaptea. Pe uliță era beznă, un singur bec fiind funcțional pe o rază destul de mare, iar în curte tot beznă, pentru că bunicii închideau toate luminile, ca să mă învăț minte. Iar eu deja cu frica în sân de la câinii imaginari ce își trăgeau forța din întunericul ce făcea ca întreaga uliță să pară un tunel, trebuia să trec o ultimă probă și anume parcurgerea cât mai rapidă și în cât mai puțini pași a acestei aleei, care nu era scurtă deloc. După ce trăgeam în grabă zăvorul, fericită că nu au apucat fiarele de pe drum să îmi sfâșie nici măcar un franjur de la tricou, stăteam puțin locului, lipită de poartă. Trăgeam o gură sănătoasă de aer în piept, închideam ochii, și o luam la fugă. Eram atât de înspăimântată de gândul că aș putea vedea lighioanele cum sar din tufișuri fix în fața mea, încât eram dispusă să risc să simt sub piciorul gol cum stâlceasc o dihanie buboasă. Pe lângă felul în care arătau, foarte tare mă dezgusta și modul în care se târau și săreau. Și deși nu era nicio lumină în curte, cea puțină care venea de la stele sau de la lună, era de ajuns încât să poți percepe mișcarea fiarelor infernului pe cimentul deschis la culoare. Mereu în întuneric, mereu gata de atac când un om inocent avea ghinionul de a ajunge în preajma lor. La mamaia era și mai gravă situația. Casa mamaiei era penultima de pe ulița de lângă Bârlad (chiar ultima, dacă nu pui la socoteală grădina vecinului de pe colț care era împrejmuită de un gard făcut din araci). Asta înseamna că gospodăria mamaiei era fix lângă focarul de broaște râioase. În fiecare noapte, înainte de culcare, aveam parte de un concert pe cinste, pe care îl iubeam, de altfel, atâta doar că nu voiam să le si vad. Însă ele se pare că voiau, căci nu era drum la pompa din curte, după lăsatul serii, fără ca ele să nu mă tortureze. Ieșeam din casa luminată, și mă îndreptam spre pompa care se afla în întuneric. Până să mi se obișnuiască ochii și să disting cât de cât ce se petrecea în jur, deja le auzeam cum săreau din adâncitura unde curgea apa din pompă. Mă treceau fiori și transpirații reci. Dacă mă uitam cu coada ochiului spre gard le puteam vedea cum stăteau grămadă, ca niște mici monștri gata de atac. Un tablou absolut terifiant! Dădeam cu toată forța repede, repede la pompă, sperând că jetul puternic de apă rece o să le alunge. Mă spălam superficial pe mâini și pe picioare și o luam la fugă înapoi în casă, rugându-mă în gând să scap și de data aceasta nevătămată. Însă teroarea absolută era mereu în serile când mamaia lăsa ușile deschise și perdelele de muște trase, ca să se aerisească în casă și să mai intre puțină răcoare. Dumnezeule Mare, nu știau pe unde să mai intre! Era de parcă toate broaștele râioase din Bârlad se mutau la noi în casă. De la cele mai mici broaște (pe care le puteai confunda cu o muscă, atât de mici erau), până la cele mai mari si înfiorătoare creaturi ale tenebrelor, toate voiau sa intre înăuntru. Pe jos, pe sub pat, pe la colțuri, pe pereți, în papuci, pe tavan, în sobe, sub perne, pe pat, pe recamier,pe scaune, pe mese, erau absolut peste tot. Așa mi se părea mie, după ce închideam toate luminile și toată lumea dormea. Întreaga casă era tapetată cu broaște râioase.