Childhood memories 03

Artwork no. 3 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Se spune că atunci când mănânci la grămadă mâncarea este mai bună. Dar ce nu se spune însă este că cea mai gustoasă este cea de la pomeni. Când împărtășești cu atâția oameni bucuria că poți mânca pe săturate, că poți să îți stingi setea cu o băutură dulce, că poți simți încă pe piele razele soarelui și adierea vântului, că poți auzi ciripitul păsărelelor, că poți râde alături de cei dragi, că poți da o îmbrățișare, că poți simți o strângere de mână și că poți trage cu nesaț aer în piept, că ești încă în viață, toate acestea în timp ce ești pus față în față cu faptul că într-o zi o să îți vină și ție rândul să stai la orizontală într-o cutie de lemn, nemaiavând nici nevoia și nici posibilitatea de a te bucura de cele lumești. Nu știu dacă acesta este scopul pomenilor, acela de a îi face pe cei care sunt încă în viață să se bucure de acest fapt, însă eu am avut mereu acest sentiment și acest lucru cel mai sigur mi se trage din copilărie când pe timp de vară, atât cât stăteam la bunici, se ivea ocazia cel puțin o dată să particip la o adunare de genul acesta.

Îmi amintesc când venea bunica cu mâncare de la biserică sau alte pomeni și, Dumnezeule, abia așteptam să mă înfrupt. Avea mâncarea aceea pe lângă un gust aparte, și un miros aparte. Poate de la lumânări, poate de la mâinile care au tot mutat-o de colo colo, poate de la faptul că ai primit-o fără să trebuiască să plătești sau să muncești pentru ea, poate de la Duhul Sfânt sau de la sufletul celui ce a trecut în lumea celor drepți, cert este că mâncare ca cea de la pomeni nu găseai niciunde și în nicio altă circumstanță. Pe o farfurioară de carton ședeau înghesuite sărmăluțele de post în foi de viță, cele mai gustoase de pe pământ, câteva felii de pâine, pilaful și poate și un copan de pui. Doi covrigi și un pumn de colivă ornată cu acele bombonele dulci și colorate completau meniul. Și nu era doar gustul sau mirosul care o deosebeau de toate celelalte mâncăruri, ci și atitudinea bunicii atunci când o aducea și o așeza pe masa din bucătărie. O atitudine aproape solemnă ce impunea ca tot ce a fost adus să fie mâncat, nimic lăsat pe mai târziu sau să se învechească (nu că ar fi existat vreodată acest pericol). Cu siguranță că ea trăia toate aceste lucruri într-un mod complet diferit față de mine, însă chiar și așa, până și ea se bucura de mâncarea aceea primită.

Iar când se întâmpla să moară vreun bătrân pe ulița unde aveam și noi casa, ne adunau și pe noi, toți copii, și ne puneau la masă. Zburdam de bucurie și mațele se puneau pe chiorăit. Fuguța, fuguța intram pe poartă, admiram întregul aranjament de mese și băncuțe din lemn și forfota cauzată de femeile ce se ocupau să aducă mâncarea și băutura și tot ce mai era nevoie, ca să așeze mulțimea de oameni la masa de pomenire. Cumva toată această atmosferă animată ne amintea de un început de nuntă. Zăream ușile deschise de la salon, acolo unde fusese ținut mortul și priveghiul timp de trei zile și trei nopți, și parcă vedeam cum iese mireasa gătită, gata de petrecere. Totul culmina cu momentul când ne așezau la masă și o umpleau cu bucate. Un “Fie-i țărâna ușoară!” și festinul începea. În cimitir, omul proaspăt așezat în groapă, se odihnea, în sfârșit, cum se cuvine, în timp ce babele bârfeau sau mai schimbau lumânările, iar în curte afară, noi spuneam bogdaproste și înfulecam până nu mai puteam.