Childhood memories 02

Artwork no. 2 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Vacanțele petrecute la bunica au fost mereu caracterizate de un dualism pe care abia acum mi-l explic. Ca pentru orice copil, zilele de vară erau o joacă continuă. Mă trezeam când se crăpa de ziuă, așa cum o făceau și bunicii, la auzul primului cântat de cocoș. Nu o făceam cu greutate și tristețe, așa cum se întâmpla în restul anului când trebuia să mă duc la școală, ci cu o mare bucurie și chef de viață. Prima sarcină pe care o aveam, și cam singura, era să ud florile. Acest lucru trebuia făcut dimineața și/sau seara pentru că în timpul zilei era prea cald și soarele arzător. Urma masa, mămăligă cu brânză frământată, fel de mâncare pe care îl ceream mereu și pe care eram în stare să-l mănânc dimineața, la prânz și seara, atât de mult îmi plăcea. Când răcoarea dimineții se risipea și soarele era cocoțaț bine pe cer, eu eram deja ieșită pe poartă și formam gașca de copii. Dumnezeu știe ce tot făceam pe drum dar cert este că ne jucam până când ne dispăreau umbrele și liliecii ne dădeau târcoale. Umbrele de pe pământ se mutau în suflețelul meu de copil de oraș. De obicei locul unde ne făceam veacul era la câteva case depărtare de casa bunicilor mei și trebuia să mă întorc mereu singură, căci nu erau și alți copii care să locuiască în aceeași zonă cu mine. Lumină nu prea era pe uliță, deci trebuia să merg pe întuneric, și mai treceam și prin fața locuinței Bețivului, care era ca o gaură neagră în frontul de case. Multe legende și coșmaruri a mai născut casa acestui om. Curtea, aflată în paragină, lipsită total de organizare pentru că nu trăia un alt suflet acolo în afară de cel al Bețivului, era plină de bălării iar diversitatea pe înălțime era asigurată de un copac crescut în mijlocul tristeții. Gardul era făcut din araci așa că de pe drum puteai vedea cu ușurință întreaga gospodărie. Casa era poate într-o stare și mai proastă decât ograda. Partea dinspre drum era prăbușită, doar două camere mai erau folosite, multe geamuri sparte, multă mizerie și dezolare. Simțeai apăsarea sufletului acelui om când treceai pe acolo. Dacă seara iți era presărată cu ghinion atunci te întâlneai și cu niste câini care traversau curtea lipsită de viață, dispre calea ferată, și care se aventurau curioși pe uliță, așa că drumul până acasă era o adevărată teroare. Intram repede în curte. Beznă. O luam la fugă pe alee aproape cu ochii închiși căci nu voiam să văd cum sar speriate broaștele. Intram în casa bătrână scufundată în întuneric și ea. Dacă bunica încă mișuna prin casă atunci poate mă și spălam pe picioare în lighean pe o liniște grea. Apoi fuguța îmi făceam rugăciunea de seară în genunchi în fața televizorului deasupra căruia, pe perete, erau icoanele. Spuneam în gând “Tatăl Nostru” și “Înger, îngerașul meu”, îmi făceam câteva cruci, după care mă urcam în pat, la perete, între lada patului și bunica. Stingerea becului marca începutul spectacolului nocturn din capul meu. De la zgomotul din soba aflată la capul patului și până la foșnetul copacilor din curte, totul îmi alimenta imaginația. Gândacii mari și negrii se revărsau din sobă pe podea și începeau să umble prin toată casa, foșnind continuu cu picioarele lor mici și multe iar șoarecii începeau deodată să alerge cu sutele prin pod și apoi să sape gaura prin care urmau să curgă grămadă peste mine în pat și să mă ronțăie de picioarele pline de țărână și de nasul cârn. Gândacii și șoarecii îi simțeam, îi auzeam, dar pe lupii din fereastră îi și vedeam. Negreșit ei veneau în fiecare noapte de departe, din pădure. Îi auzeam cum sar poarta și apoi cum aleargă printre flori și tufe. Se năpusteau asupra ferestrei și întreaga haită dădea să sară și să mă sfâșie. În mine disperarea creștea iar coșmarul visat cu ochii deschiși lua proporții dramatice. Bunicii mei mureau fix în noaptea aia, pentru că erau bătrâni, chiar foarte bătrâni pentru mine, și eu nu știam ce o să fac, nici cu lupii și nici cu ei. Brusc bunica începea să sforăie și atunci dispăreau și gândacii și șoarecii și lupii. Era un semn de viață care în momentele acelea, culmea, mă liniștea. Reușeam până la urmă să adorm și un zâmbet îmi apărea în colțul gurii la gândul că mă voi bucura și a doua zi de răsăritul soarelui și de cântecul cocoșilor.