- available -
2021
Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm
Artwork no. 10 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian.
De fiecare dată când beau ceai de mușețel simt inevitabil un impuls de a lua o bucată de pâine și de a o înmuia în lichidul fierbinte. Este însă mai mult decât un impuls, este o certitudine că bucata de pâine există pe masă și eu trebuie doar să o iau. Și dacă întind mâna puțin mai departe, o ating pe Mamelo, căci este și ea acolo cu mine ori de câte ori beau ceai de mușețel. Atât cât am prins-o în viață, străbunica mea din partea mamei, fiind foarte bătrână, mânca foarte des pâine înmuiată în ceai. Preferatul ei era cel de mușețel. Amintirea pe care o am cu ea stând la masă și înmuind bucata de pâine este atât de vie încât în acele momente încep să mă îndoiesc că timpul este liniar. Pentru mine ceaiul de mușețel este madlena lui Proust.
Gospodăria mamaiei și cea a lui Mamelo erau lipite una de cealaltă iar delimitarea dintre ele era reprezentată de un gard mic de înalțime așa că pentru noi mereu a fost ca și cum era o singură gospodărie cu două case. De fiecare dată când mergeam la Mamelo să mâncăm, intram pe ușa din față, care se afla în partea de la stradă a casei, printr-un coridor vitrat, direct în salon, încăpere care de regulă era folosită mai degrabă pentru evenimente speciale. Acum însă acolo dormea Mamelo, fiind cam singura cameră care era încă într-o condiție bună. Acolo mânca, acolo se ruga, acolo primea musafirii, adică copiii, nepoții și strănepoții ei. În amintirile mele camera aceea mirosea tot timpul a varză călită. Asta mâncam mereu la masa acoperită cu mușama cu imprimeu floral, așezată la perete, lângă ușa care dădea în următoarea camera. Varză călită cu carne și mămăligă. Restul casei lui Mamelo era un mister pentru mine, și nu pentru că nu aveam voie sau nu mersesem niciodată acolo, ci pentru că era foarte, foarte întuneric și mirosea a umezeală și a alte vremuri. Senzația pe care o aveam de fiecare dată când îmi făceam drum prin acele camere era că pășesc într-un alt tărâm. Faptul că nu puteam distinge clar ce obiecte se aflau în camere și cum erau aranjate, avea efectul unui magnet pentru curiozitatea mea și a unui catalizator pentru imaginație. Una dintre cele mai spațioase însă și întunecoase camere avea o singură fereastră, de dimensiuni foarte reduse, prin care abia puteau pătrunde câteva raze de soare, dar îmi amintesc clar că acolo era un pat, așa că eu eram convinsă că aceea era camera unde înainte dormeau Mamelo si Tetelo. Străbunicul meu murise când eu aveam doar cîteva luni, așa că singura reprezentare pe care o aveam pentru el era o poză pe care o ținea strabunica în bucataria de vară sau în camera imediat următoare. O poză alb-negru, cu ea și Tetelo, deja bătrâni, unul lângă altul, în care apăreau doar bust. Și nici măcar nu era o poză normală, ci un fel de poză-pictură, așa cum văzusem și în alte case când mai mergeam în vizită, cum presupun că se făcea pe vremuri prin acele locuri. Și de fiecare dată când treceam prin acea cameră mi-o imaginam pe Mamelo stând pe pat, așteptându-l pe Tetelo să se așeze lângă ea. Și nu mai era așa întuneric și nici a umezeală și a uitare nu mai mirosea. Mirosea a iubire și a blândețe. Patul era acoperit de așternuturi curate, pe jos erau întinse preșuri frumos țesute, pe pereți aveau carpete și străbunica era îmbrăcată ca pentru o zi de duminică.