Childhood Memories 11

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

Artwork no. 11 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Îmi pun mâna pe cap și simt cât de tare îmi frige părul. E o arșiță care te înconjoară și care îți dă senzația că te-ai afla de fapt într-un cuptor. Inspiri aerul și te fringe pe interiorul nărilor. Nu e nici țâpenie de om pe drum. Sunt toți la adăpost, în casă. Se aud doar cicadele parcă isterice și din când în când câte un guguștiuc. Îmi târăsc picioarele pe țărâna încinsă și câteodată mai lansez câteva pietricele ce mai sparg monotonia. Lângă mine este bunica. Merge ușor aplecată de spate. Eu port un maiou și o fustă și mă topesc de cald. Mă întreb cum de rezistă ea, având în vedere că trupul îi este acoperit de straturi de haine, plus un batic pe cap și mai și cară toate cele trebuincioase. Ne îndreptăm spre cimitir. După minute bune de mers pe lângă șoseaua principală, am făcut stânga pe o uliță și în curând o să traversăm calea ferată. De acolo mai e ceva de mers pe un drum unde casele se răresc sau poate nu mai sunt deloc, și ai în jur aproape o pădure de salcâmi. De la noi până la cimitir e cale lungă. De multe ori îmi amintesc că mergeam cu căruța. Însă am acest sentiment puternic că acest drum îl făceam și pe jos, chiar dacă acum mi se pare puțin probabil. Și că îl făceam la amiază. La fel de improbabil. Poate e un vis sau poate a fost o întâmplare, însă a fost genul acela de întâmplare care își pune foarte tare amprenta pe psihicul fraged de copil. Simțurile mele retrăiesc totul ca și cum s-a întâmplat ieri. Reușesc să mă transpun în acel moment îndepărtat în timp cu o ușurință fantastică. Când mergeam la bunici în vacanțele de vară, bunica mereu mă lua cu ea să facem curat la mormint­ele rudelor decedate și să aprindem o lumânare. Era o practică pe care o respecta cu religiozitate. Nu îmi amintesc cum ieșeam pe poartă dar îmi amintesc atât de bine drumul pe care îl făceam când soarele era sus pe cer. Îmi amintesc praful de pe drum și cât de pustiu era pe ulițe. Îmi amintesc soarele arzător și zumzetul de insecte. Îmi amintesc momentul când zăream gardul prefabricat din beton al cimitirului și poarta. Îmi amintesc liniștea mormântală odată ce intram. Nici urmă de om! Doar vegetație cât cuprinde, flori și morminte. Șiruri de cruci, unele noi, altele mai vechi și multe deteriorate de anii mulți ce trecuseră de când stăteau înfipte în pământul sub care se afla persoana al cărei nume era scris pe ele. În fața lor un covor de flori care parcă stătea mărturie pentru părțile bune pe care le-a avut acel om. Câteodată stăteam și mă uitam la pozele de pe cruci. Nu toate aveau. De fapt, foarte putine aveau. Acum mi se pare aproape ireală toată acea experiență. Analizam chipul unui om de mult dus, și care se afla sub noi, la câțiva metri sub pământ, în timp ce eu eram fericită! Eram plină de viață simțind adierea vântului pe obraz și soarele cum îmi ardea pielea. Crucea era și ea scăldată în lumină și înconjurată de natură. Copaci, plante, flori și boscheți erau din abundență în jurul nostru. Ce frumoasă este viața! îmi venea adesea să strig. Mă simțeam ca într-un desen animat și mă vedeam zburdând prin toată acea grădină paradisiacă. Atât de minunată mi se părea. Iar faptul că mersesem de fapt acolo cu treabă, să muncesc alături de bunica, nu îmi diminua deloc starea de bine. Pentru mine era doar o altă activitate pe care o făceam ca să îmi ajut bunicii, lucru care mă bucura și îmi aducea pace sufletească. Acum îmi dau seama ce privilegiu îmi oferea inocența copilăriei de a putea fi fericită în acel spațiu al neputinței și suferinței umane.