Childhood Memories 15

- available -

2021

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

This is Artwork no. 15 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Una dintre activitățile mele preferate din timpul vacanțelor de vară petrecute la bunici era să merg la păscut cu animalele. Rațe, gâște, găini, curci, oi, capre, vacă, cal, purcel, cățel, orice putea fi scos la plimbare eu abia așteptam să ies cu ele pe drum! Pe lângă plăcerea de a petrece timpul cu aceste necuvântătoare blajine, ieșitul la păscut cu animalele era și o activitate socială, bineînțeles. Ne întâlneam mai mulți copii, fiecare cu ce animale trebuia să scoată la păscut, și ne plimbam pe ulițe și pe lângă grădini sau ne așezam într-un loc cu multă iarbă unde puteam să îmbinăm utilul cu plăcutul, adică să ne și mai jucăm puțin, dacă tot ne găseam mai mulți p’afară.

Ce-i dreUna dintre activitățile mele preferate din timpul vacanțelor de vară petrecute la bunici era să merg la păscut cu animalele. Rațe, gâște, curci, oi, capre, vacă, cal, purcel, cățel, orice putea fi scos la plimbare eu abia așteptam să ies cu ele pe drum! Pe lângă plăcerea de a petrece timpul cu aceste necuvântătoare blajine, ieșitul la păscut cu animalele era și o activitate socială. Ne întâlneam mai mulți copii, fiecare cu ce animale luase din gospodăria lui, și ne plimbam pe ulițe și pe lângă grădini sau ne așezam într-un loc cu multă iarbă unde puteam să îmbinăm utilul cu plăcutul, adică să ne și jucăm puțin, dacă tot ne găseam mai mulți p’afară. Cu gâștele era cel mai ușor căci nu trebuiau plimbate prea mult, ci puteam sta în același loc câteva ore bune fără să ne deplasăm. Ce nu era ușor însă era când îl apucau pandaliile pe gâscan și se transforma brusc dintr-o pasăre grațioasă într-o înaripată posedată de cel rău. Își întindea gâtul lung într-o manieră tare ciudată, și se sâsâia și se punea pe fugărit orice mișca în preajma lui. În acele momente simțeam mai mult că ieșise gâscanul la alergat cu mine decât eu cu el la păscut.

Vaca nu pot spune neapărat că o duceam la păscut căci doar o conduceam până la locul unde se adunau toate vacile din sat și de unde erau preluate de nenea văcar, care avea grijă să le plimbe pe tot parcursul zilei. Iar seara, vacile se întorceau singurele acasă. Ce frumos era să le vezi cum veneau cătinel pe uliță și cum știa fiecare să se oprească la casa ei. Și tare mai îmi plăcea să adap vaca după ce se întorcea. Eram mereu curioasă să văd cam câte găleți de apă o să bea și de data aceasta și de fiecare dată mă minunam. 3-4 găleți de apă deodată! Iar și mai multă apă bea calul cel tânăr pe care-l aveau mamaia și tataia și care într-o zi s-a speriat când era înhămat la căruță și a luat-o la goană de l-a trântit pe tataia jos la pământ. După acel accident tataia nu a mai fost niciodată același om iar calul a plecat la scurt timp din gospodăria noastră.

Dar cel mai mult îmi plăcea să scot la plimbare oile. Nu erau nici prea mari să nu pot merge mai peste tot cu ele, nu erau nici prea multe, nici prea puține ca număr, nu erau nici prea iuți ca să le scap de sub control, nici prea mici ca să le scap din vedere. Cu oile mergeam de cele mai multe ori la păscut pe lângă Bârlad, pe drumul care ducea spre zona din spatele gospodăriilor unde erau grădinile oamenilor și lanurile de porumb. Îmi era tare drag să merg pe acolo, natura mă înconjura din toate părțile și de cele mai multe ori nu întâlneai țipenie de om. Era o liniște și o pace care îmi dădeau o stare de bine. Aveam din nou impresia că sunt singurul om de pe pământ. Eu și oițele mele. Și uite așa pluteam eu de fericire într-una din plimbările noastre pe lângă păpușoi, si profitând de lipsa mea de atenție, oile mele naive și mai sărace cu duhul, ademenite de Dumnezeu știe ce, au început să rătăcească printre lanurile de porumb. Ei și se pare că nu eram chiar singure căci brusc a început un lătrat fioros de fiară! Doamne ce spaimă! Nu știam încotro să o apuc și ce să fac mai întâi! Nu știam exact de unde venea lătratul și, mai ales, nu știam dacă acel câine era legat. Eu eram convinsă că e liber și că din moment în moment o să fiu sfâșâiată în bucăți, eu și oițele mele proaste. Însă cum nu puteam să mă întorc acasă fără animale, mi-am luat inima în dinți și am început să adun oile ce pășteau liniștite în păpușoi (o așa acceptare a propriului destin mai rar). Strigam de parcă era sfârșitul lumii. Fugiți, prostovanelor! Haideți mai repede că ne mănâncă dulăul! Mama voastră de băbăloaice! Cine o să vă mai scoată la păscut! Nu eu, căci de atunci pentru multă vreme când mă apropiam de un lan de porumb mă lua ușor cu panică și mă așteptam mereu să sară un dulău din păpușoi și să mă sfâșâie.