Childhood Memories 19

Artwork no. 19 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Odată, de mult, în scara blocului din Focșani, la etajul 2, în intrândul de la debaraua comună, s-a ascuns un liliac. Un șoarece cu aripi adică, care zboară și se prinde de părul tău și tu apoi trebuie să te tunzi căci nu ai altă variantă ca să scapi de el. Scopul liliecilor pe acest pământ era să se prindă de părul oamenilor. Asta credeam eu când eram mică. Acea întâmplare a fost un eveniment pentru întreaga gașcă de copii. Nu știu cum a fost pentru ceilalți, dar pentru mine faptul că trebuia să trec pe acolo de fiecare dată când ieșeam afară, căci nu luam liftul deși stăteam la etajul 3, era un stres imens. Cu ce groază ieșeam pe ușa apartamentului și apoi mă puneam în capul scărilor, trăgeam aer în piept și într-o panică totală alergam până la etajul unu. Acolo mă opream puțin să văd dacă nu cumva a venit după mine. Și asta făceam de fiecare dată când ieșeam și de fiecare dată când mă întorceam. Când ne adunam mai mulți prindeam curaj, căci unde’s mulți puterea crește, și mânați de curiozitate, ne urcam cu toții până la etajul 2 să vedem monstrul. El, sărmanul, stătea ascuns, fiind probabil mai speriat de noi decât eram noi de el, în cel mai întunecat colț. Și faptul că această creatură trăia în întuneric mă îngrozea teribil. Mintea mea asocia acest lucru cu tenebrele Iadului. Un mesager al Diavolului era acest liliac. De fapt, nu l-am văzut nici măcar o dată. Era ca o legendă. Știam că e acolo dar niciunul dintre noi nu îl văzuse. Abia după ce s-a aflat în bloc că un vecin a reușit să îl captureze, existența monstrului a fost confirmată și spaima noastră disipată. Ei dar când mergeam la țară, la bunici, să văd un liliac nu mai era un eveniment, ci era la ordinea zilei, căci imediat cum se lăsa seara, ei începeau să zboare haotic pe cerul întunecat. Niciodată nu i-am văzut de aproape, însă siluetele lor erau de ajuns ca să mă bage într-o stare totală de panică. Cel mai adesea, când eram la bunica, seara mă prindea la poarta prietenei mele Violeta, acolo unde ne petreceam majoritatea timpului. Asta se întâmpla pentru că erau mai multi copii care locuiau pe aproape, eu fiind singura care stătea mai departe. Și un alt motiv pentru care stăteam pe acolo era și faptul că aveau o bancă la drum, o bancă ce se afla sub un tei imens. Iar acest tei grozav de mare nu doar că ne proteja de soare pe timp de zi, ci ne proteja și de lilieci pe timp de noapte. Sub umbrela lui cea mare, nimic rău nu ni se putea întâmpla. Cum apunea soarele și întunericul începea să pună stăpânire pe întreg satul, cum începeau liliecii să dea târcoale. Cum îi vedeam, cum ne zburleam toate și nu știam cum să ne acoperim mai repede podoaba capilară. Dar oare ce căutau acele creaturi dacă nu să ne facă nouă rău? Ce motiv să aibă altul decât acesta? Să ne pedepsească că iarăși ne-a prins seara pe drum, deși bunica a venit să mă strige mai devreme și eu iarăși m-am răzvrătit și am zis că mai stau. Iar când hotăram că e timpul să mă întorc acasă, de fiecare dată îmi imaginam cum imediat ce nu o să mai fiu sub protecția teiului imens o să vină toți după mine. Că o să mă vâneze, pur și simplu. Nu erau de ajuns câinii de pe drum și broaștele de pe aleea din curte, mai trebuia să fiu urmărită și de lighioane zburătoare. Îmi puneam mâinile peste cap, încercând cât mai bine să îmi acopăr părul, și o luam la fugă. Și fugi și fugi și mintea alerga și ea cu mine doar că ea cu aceeași viteză crea scenarii care mai de care mai catastrofale. Ce fetiță chinuită de propriile gânduri mai eram. Lumea exterioară era plină de amenințări și pericole. Șoareci înaripați, broaște râioase, râme târâtoare, omizi păroase, câte și mai câte creaturi care doar voiau să facă rău celor mici, căci adulții nu păreau să fie în același pericol. Sincer, nici nu prea păreau că le observă și nici lighioanele nu aveau treabă cu ei. Ele după copii veneau, lor voiau să le facă felul. Odată închisă poarta de la drum, prindeam curaj să arunc un ochi spre cer. Gașca de lilieci care până atunci fusese după mine, părea să nu îndrăznească să zboare pe deasupra porții casei noastre. Mai dădea o roată și se ducea apoi să găsească alt copil neascultător care se întorcea noaptea de pe drum. Scăpasem și de data aceasta.