Childhood Memories 22

Artwork no. 22 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Bunicul meu avea o bicicletă. Una tare frumoasă, maro, foarte grea și mare. Mergea bunicul cu această bicicletă la prășit, la dispensar sau la magazin. Odată îmi amintesc că am vrut să plecăm toți patru cu ea la Maria, sora mai mare a tatălui meu, care locuia și ea în același sat cu bunicii. Tata la pedalat, mama în spate iar Diana pe țeava din mijloc. Unde eram eu așezată sincer nu îmi mai amintesc. Ei și de cum a luat tata piciorul de jos ca să înceapă să pedaleze, cum am picat cu toții pe o parte. S-a râs bine căci nu a pățit nimeni nimic însă de mers la Maria toți patru pe ea nu s-a mai pus problema. Și cu acestă bicicletă m-am încumetat eu să mă dau la un moment dat, deși nu mai mersesem niciodată pe ea.

Se făcea că într-o vară ne-am hotărât noi copiii să ne plimbăm cu bicicletele prin sat. Prin sat adică să facem un circuit închis plecând de la noi de pe uliță și apoi făcând dreapta și iar dreapta și tot așa până ajungeam din nou pe ulița noastră. Planul era să dăm o tură, două. De urcat pe bicicleta cea mare am reușit eu cumva să mă urc, însă cum urma să mă și cobor de pe ea, n-aveam habar. Fiind o bicicletă de bărbați, avea acea țeavă care pentru mine era foarte sus, însă am hotărât totuși să nu bag piciorul pe sub ea, ci să o folosesc întocmai cum o folosea bunicul. Grea mai era bicicleta aceea, tare grea. Nu îmi dau seama sincer cum de am reușit să mă pornesc cu ea. Cert este că turul a început și veselia era în toi. Nu știu câți copii eram dar eram destui încât să intimidăm gașca de copii răi care mereu ne fugărea sau arunca cu pietre după noi. Această gașcă de derbedei locuia pe ulița pe care făceam prima la dreapta. Îmi amintesc cât de terorizată eram de ei de fiecare dată când trebuia să merg singură pe acolo, când voiam să mă duc la mătușa mea, în centru sau la dispensar. Nu de puține ori o luam pe partea cealaltă chiar dacă asta însemna o distanță de parcurs considerabil mai mare. După prima tură am decis să mai facem una și gata, ne oprim. Zis și făcut. În timp ce ne apropiam de locul unde trebuia să ne oprim eu încercam să îmi dau seama cum o să mă dau jos de pe această bicicletă gigantică. Orice variantă pe care mi-o imaginam părea extrem de periculoasă și pe oricare aș fi ales-o, s-ar fi terminat dezastruos pentru mine. Mă vedeam împrăștiată toată pe drum, cu capul spart, gâtul, picioarele sau mâinile rupte. Toți copii s-au oprit, mai puțin eu. Mai dă-te jos, Anca, dacă poți. De frică am continuat să pedalez și cu Dumnezeu înainte când o fi să mă opresc și eu. Am mai făcut o tură. Singură. Când am trecut pe ulița noastră toți copiii strigau la mine tot felul de sfaturi cum să mă dau mai bine jos de pe bicicleta care parcă cu fiecare tură creștea și mai mare și mai grea. Mi se părea că sunt cocoțată pe un vârf de munte. La a patra tură, a doua pe care o făceam singură, imediat după ce am făcut prima la dreapta, un ditai bolovanul m-a lovit în roata din față, ghidonul a fugit imediat în lateral, mi-am pierdut echilibrul și m-am prăbușit peste bicicletă și bicicleta peste mine. Nu știu exact cum am picat, însă nu am pățit mare lucru, nici eu și nici bicicleta, și m-am și ridicat foarte repede de jos. Eram totuși julită bine în genunchi și în palme, sângele curgea șiroaie pe un picior, însă eu eram tare bucuroasă că în sfârșit reușisem să mă dau jos de pe acea bicicletă blestemată. Gașca de golani care abia aruncaseră cu bolovani în mine se hlizeau de mama focului iar eu eram pentru prima oară fericită să îi văd și îi mulțumeam Celui de Sus pentru intervenția lor salvatoare.