Childhood Memories 24

Artwork no. 24 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

În iulie 2018 locuiam încă în București și probabil că zăpușeala de afară m-a dus cu gândul și cu dor­ul la zilele de vară caniculare petrecute la bunici, la țară, când la prânz nu se auzea nici musca. Toată lumea se retrăgea în casă, la răcoare, și se odihnea până trecea arșița. Însă asta nu era o practică pe gustul nostru, al copiilor, care ne-am fi jucat pe uliță cât era ziua de lungă și plus că nu vedeam nici în ruptul capului rostul statului în pat, la orizontală, cu ochii închiși, nefăcând absolut nimic, în mijlocul zilei, punând pauză tuturor activităților extraordinare începute de dimineață. Așa că mersul la somnul de prânz se lăsa cu împotriviri și cateodată cu fugit pe geam și sărit gardul. Pentru noi soarele dogoritor era un alt prilej de joacă. Abia așteptam să facem paparuda! Puneam apă prospăt scoasă din fântână în ligheane sau galeti, la soare. Eram totuși copii responsabili. Insa așteptam să se încălzească o perioadă de timp lungă fix cât răbdarea unui copil. Apoi fiecare se înarma cu ce găsea sau ce i se părea mai potrivit pentru a lua o cantitate sufiecientă de apă cu care sa poată ataca inamicul. Ah, preasfânta racoritoare apă, că bună mai era! Și dă-i fugărit și udat și țipat cât era ulița de lungă! Baza era in acelasi loc, in fata portii casei unde locuia Violeta. Langa teiul cel maret. Doamne, ce distractie era pe capul nostru! Puține lucruri pe lumea asta se compară cu fericirea aceea pură dar atât de puternică pe care doar copiii o pot trăi pe deplin. Si simplul fapt ca ne fugaream unii pe altii era pentru noi prilej de bucurie. Dupa ce ne racoream bine, bine si apa din ligheane si galeti se termina, fiecare se ducea la casa lui caci eram toti rupti de foame și uzi leorcă. Eu adesea ma duceam la Violeta. Mama ei era verisoara de gradul 2 cu mama mea. Drept sa spun, imaginea gospodariei lor imi este destul de neclara. Nu imi amintesc alte detalii in afara de faptul ca masa o aveau in curtea din spate, unde era si cainele cel rau de care, desi era legat, mie imi era tare frica de fiecare data cand ma duceam la toaleta si trebuia sa trec prin fata custii lui. Si tot acolo, in aceeasi curte din spate, ne puneau parintii ei sa ne spalam in balie. Imi amintesc atat de bine sentimentul de jena pe care il aveam caci trebuia sa ne dam toate hainele ude jos de fata cu toata lumea. Dupa ce ne uscam si ne imbracam, eu cu niste haine imprumutate de la Violeta, ne puneau la masa. Pot sa jur ca mancarica de fasole cu mamaliga mancam de fiecare data. Sau poate asta s-a intamplat o singura data insa o fi fost atat de buna incat mi-a ramas intiparita in minte ca fiind singura mancare din univers pe care o gateau acei oameni. Iar daca nu ma duceam al ei, ma duceam direct acasă. Udă din cap până în picioare mergeam singura pe uliță si zambeam in soare. Era atat de cald incat pana sa ajung la poarta eram uscata toată.