Childhood Memories 12

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

Artwork no. 12 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Fiind foarte religioasă când eram mică, obișnuiam să țin mai toate posturile, mergeam la biserică duminica, mă rugam în fiecare seară, îmi făceam cruce când treceam pe lângă o biserică, mă mărturiseam și mă împărtășeam la sărbătorile mari. Încercam mereu să respect cu sfințenie canoanele bisericești. La un moment dat chiar eram hotărâtă să mă călugăresc. Mi-a trecut însă după ce am început să îmi doresc 10 copii. Slavă Domnului, ambele variante au rămas la stadiu de dorință și după mai bine de 25 de ani nu am făcut niciun progres nici într-o direcție, nici în alta.

Pe lângă posturile mari de Crăciun, Paște și Sfânta Maria, țineam post și miercurea și vinerea. Bineînțeles, nu chiar de fiecare dată, dar totuși destul de des pentru o copilă care avea și alte preocupări în afară de orânduirile bisericești. Îmi amintesc cum într-o vară, de postul Sfintei Marii, am ținut împreună cu mamaia un post ca la carte. Ca la carte însemnând că nu am consumat deloc undelemn și nu am prăjit nimic, am mâncat doar fierturi, fără dulciuri sau alte prostii care ar fi putut să ne aducă puțină plăcere. Asta pe lângă faptul că nu mâncam carne, lapte, ouă etc. Ei, și timp de două săptămâni am mâncat aproape exclusiv fasole. Nu îmi dau seama de ce s-a întâmplat asta, cert este că îmi plăcea de nu mai puteam mâncarea de fasole. Ciorbă de fasole rece cu ceapă și mămăligă. Mâncărică de fasole fiartă cu ardei copți și mămăligă caldă. Fasole bătută. Fasole în fiecare zi. Fasole de doua ori pe zi chiar. Nu mă mai săturam. Dacă era să țină postul o lună, eu nu aș fi avut nicio problemă să mănânc numai fasole în tot acest timp. Iar ca desert aveam fie porumb fiert, fie pepene roșu. Da, mă făcusem aproape cât o purcică. Nu, nu am mai repetat experiența, însă îmi amintesc cu drag de acea perioadă în care fiecare masă mi se părea mie că era un festin. Un festin fasolicesc!

Însă nu la fel de multă bucurie îmi aducea mersul la biserică. Era o plăcere doar atât cât dura drumul până acolo. Mergeam pe ulița neasfaltată cu săndăluțele de oraș și îmbrăcată cu rochița bună. Soarele de dimineață ne mângâia chipurile iar abundența aceea de vegetație și cerul senin erau cadrul perfect pentru o plimbare matinală. Ah, ce desfătare a simțurilor! Sufletul îmi era tare ușor, așa cum mi se întâmplă și acum când sunt în natură. Însă toată starea aceea de euforie ținea până intram în biserică. Regulile cereau o anumită conduită și apoi, nu trebuia să arăți că ești prea împăcat cu tine sau fericit, căci sigur ai păcătuit cumva și trebuie să arăți o permanentă părere de rău. Dumnezeu este acolo ca să îți ierte păcatele și să te ghideze pe drumul cel bun, drum de la care negreșit te-ai mai și rătăcit. Așa că pentru mine timpul petrecut la biserică reprezenta o experiență destul de anostă pe care o făceam mai mult din obligație, și nu din convingere. Însemna miros de lumânări, mulți oameni cu capetele plecate care deși erau bătrâni trebuiau să stea în picioare câteva ore bune iar din când în când să se mai și așeze în genunchi. O frenezie față de apropierea preotului (trebuia să apuci veșmântul și să îl pupi, concurența era acerbă), și de multe ori mustrări pe care le primeam de la diverse mamai pentru că, bineînțeles, mereu făceam ceva greșit. Ba nu mă închinam când trebuia, ba nu cântam când trebuia, ba nu mă așezam în genunchi când trebuia, ba nu țineam lumânarea cum trebuia, ba nu o duceam când trebuia, ba nu pășeam cum trebuia etc etc. Așa că tot ce îmi rămânea de făcut era să mă rog să treacă timpul cât mai iute ca să mă pot întoarce cât mai repede la joacă. Amin!